Avea tati un farmec aparte atunci când te îmbrățișa. Îmi aduc aminte când eram mici, Duminică dimineața când ne trezeam fugeam în patul lor și începea să ne gâdile, ne spunea întâmplări de demult, pe care le-a trăit, dar partea cea mai interesantă, pentru mine, era când pe burtă, mă așezăm pe gambele lui, ne ținea de mâini și ne ridica, apoi ne lăsa și repeta de câteva ori asta până obosea.
Nu-mi place pescuitul pentru că, îmi făceam singur undiţa, şi întotdeauna era “un succes”. Era fabricată din lemn de tufă, în loc de nylon aveam un fir de aţă destul de groasă iar cârligele erau din sârmă roşie. N-am prins niciodată un peşte aşa că… Nu mă criticați că nu practic așa ceva!
Ţin minte că eu şi sora mea mai mare am primit 2 biciclete de la un unchi care le-a adus din Germania. A mea, atât am reparat-o, până într-o dimineață pe când mă duceam să mai repar ceva la ea, am constat o distorsiune al unui degajament, al unei clădiri – nu mai era. Aşa că, am apelat la planul B – i-am luat bicicleta surori mele. De astălaltă nu mi-a prea plăcut că avea ghidonul cam urât, aşa că i-am pus un volan de autobuz, prins cu sistem anti-cădere “á la Ionuţ Rus”. Vă dați seama ce a urmat…
Mami, îmi amintește de multe ori, că atunci când eram mic, eram și foarte energic – nu ca acuma… – și de multe ori când stăteam în fața casei, pe băncuță cu toții, dacă se întâmpla să apară vreo mașină, nu scăpam niciodată ocazia să sar în fața ei… Nu știu, îmi plăcea cum se oprea, îmi plăcea cum se speria șoferul, vroiam să fiu eu țăcănitul dintre scaun și volan, sau pur și simplu să conduc eu mașina de pe capotă? Cine știe…
Sunt multe, de atunci au trecut aproape 21 de ani, și îmi aduc deseori aminte de dumnealui. Îi rog pe cei care mă știu să mai vorbească sau să spună întâmplări haioase despre ei.
Cu stimă, Ionuț Rus.